Ciutacu versus Pleşu: despre polemică şi dileme (vechi)

Într-un post tăios şi apodictic, scris de la detenta saturaţiei şi publicat pe propriul blog, Victor Ciutacu îl „execută” pe Andrei Pleşu numindu-l „filosoful glossy” şi rugându-l – respectuos – să-l scutească de „atenţia” domniei sale. Textul antenistului e, în mare parte, un cumul umoral şi totodată o reverberaţie a criticilor aduse de Pleşu (în câteva articole) paradigmei media, încarnată de triada „Badea-Gâdea-Ciutacu”. Am de spus – referitor la această polemică (şi nu numai) – următoarele:
1. Înainte de toate, Victor Ciutacu e prizonierul – după opinia mea – unei erori perpetue: Pleşu nu (mai) e demult „intelectualul” lui Băsescu”. Ştiu – din surse sigure – că a refuzat progresiv oferte de neimaginat pt. un ins pus pe căpătuială. Retragerea sa intempestivă din politică ( cu ofertele pe masă) reprezintă un argument în plus. Atâta timp cât a flirtat cu puterea ( în toată extensia ei, inclusiv cu mogulii) a făcut-o din motive (reduse, matematic, în balanţa procentelor) impersonale, şi, oricât ar părea de ridicol (pentru croncobaurii conspiraţionişti) în slujba culturii. Răul (părtinitor), răul veninos, ostracizant, răul care vatămă, adică acel răul care vine din prostie şi de acolo se converteşte în catalizatorul genuin al idioţeniei care e distrugerea, e în altă parte.
2. Nu văd nimic slugarnic în epistola trimisă către Ceauşescu . Văd doar apelul unui intelectual care se simte nedreptăţit.
3. În lucrarea intitulată Pentru pacea eternă, Kant are o observaţie genială: în orice polemică trebuie să existe o minimă încredere în buna credinţă a adversarului. Mi-e teamă însă că acest soi de „incredere” revendicată de una dintre cele mai frumoase minţi ale umanităţii – dincolo de orice idiosicrasie – e considerată, astăzi, desuetă, anacronică, pur şi simplu, ” o morală răsuflată”. Regula se aplică inclusiv triadei Pleşu-Liiceanu-Patapievici, pe care „îi simt” ( orbiţi de maniheism) din păcate, incapabili să mai discearnă, la antipozi, în opiniile emise de Badea-Ciutacu-Gâdea, o minimă „bună-credinţă” a convingerilor.
4.Orice polemică operează (aproape chirurgical) cu părerile şi convingerile proprii. Fiecare preopinent se consideră învăluit în aura sincerităţii proprii şi de acolo, apt să guiţe în postura de judecător infailibil.
5. Textul lui Pleşu e – inclusiv – mai bine poziţionat „strategic”. Se fereşte de ponciful etichetelor şi ştie ( înţelept) să-şi transpună „atacul”, în interogaţie.
6.John Rawls ( unul dintre cei mai de seamă filosofi politici) defineşte drept „polemici sterpe”, acel conflict de idei care nu are în vedere dialogul şi implicit contribuţia la ” binele comun”. Ciutacu îşi încheie „polemica” cu abandonul unei „scutiri superioare” din partea adversarului. Pleşu este invitat să nu-l mai bage în seamă, să-l absolve, de augusta sa atenţie.
Cum nu sunt partizanul furibund al niciunuia şi am motive (personale) să-l iubesc (livresc) pe Pleşu şi să-l agreez pe spaţii mici pe Ciutacu ( din postura sa ingrată de apostol radical, tot ce sper e – dacă polemica va continua- să nu se ajungă la injurii bălţate.
Am convingerea că Pleşu nu va face aşa ceva şi speranţa ( cu trenul din Franţa) că nici Ciutacu nu se va discredita într-un delir vadimian.
Dixit.

aroganţe

Oana Dobre ( blonda aia botoasă care mai spală varză pe la Sinteza Zilei şi care încă n-a apărut la Dan Black Whole Son ) e plecată în Bagdad. Informaţia am aflat-o chiar de pe blogul dumneai, blog aflat şi în blogroll-ul mogulului ( cum intri, pe dreapta, jos ) Din ce am înţeles, blonda ar fi cam rămas fără bani şi se întreba – retoric ( sau nu) că nu ştie ( la o adică) cam câte cămile ar valora. Părerea mea, că nu mai mult de şasă. Şasă cămili frumooşiiii. Hai – la limită, şapte, şi alea oferite de vreun pustnic hirsut, în plină andropauză.
O felicit că a rezistat exemplar şi o sfătuiesc să reziste în continuare: acasă, oferta de măgari ( printre care – cu modestie – mă număr) e mult mai mare.

„Scrisori către bunul Dumnezeu”

Dragă Mogulule,
Cu toate că- în ultimul timp – Jurnalul Naţional îşi continuă inexorabila (de)cădere la bursa publicaţiilor (după ce, acu vreo trei ani îşi zdrobea en fanfare, concurenţa) – şi seamănă din ce în ce mai mult cu o foaie semănătoristă unde oda leşinată şi panegiricul sunt la putere, se întâmplă să mai apară ( din când în când) şi chestii interesante: ampla reverenţă editorială făcută celui care a fost I.D Sârbu (pe care Ion Vartic îl numea „descendent al metodei de ceas nemţesc a cărturăriei”, dizident veros, spirit liber şi mostră de verticalitate, printre altele, membru al celebrului cerc filosofic blagian de la Sibiu, prozator, dramaturg, critic şi mare caracter) m-a încântat. Iau ( again) o bilă albă de la robu lu Dumnezeu şi a lu Vântu (pt. unii: tot aia) Turcescu, şi o rostogolesc către Tucă
( în zilele lui bune, manager cu esprit de finesse, bonom-melancolic, şi – după cum ştii- veşnic publicist lamentabil)
Sper să n-o ei ca pe-un soi de emfază gratuită dacă îţi recomand lucrarea lui mărturie ( ca un soi de catharsis, do you know what i mean) „Adio Europa”. Închei scurta mea misivă ( pe care nu mă îndoiesc că ai citit-o pe nerăsuflate) cu un citat ( tot dintr-o epistolă) parte a unui volum cu titlu profetic ” Scrisori către Bunul Dumnezeu!”, pe care I.D.Sârbu şi-o adresează – „aurelian”- sieşi:
„…Să nu uit:
… să nu uit că mama m-a învăţat că fiecare zi e o liturghie, fiecare frunză o veste, fiecare om, un frate.
…să nu uit că în veşnicie nu se intră prin ceruri, memorii, reclamaţii.
…să nu privesc cu mânie nici înainte, nici înapoi, fiindcă viaţa mea, aşa cum a fost, este cel mai frumos roman din cele pe care nu le-am scris.”
…să nu uit că, totuşi, politica e Faustul generaţiei mele, că între popoarele care se bat, care se înjură, care atacă, se apără, mint, care răstignesc, care se lasă răstignite, noi suntem un popor care dansează ( păcat că dansăm după oirce fluier de ocazie)
…să nu uit că ceasul sensibilităţii, al dragostelor şi al prieteniei se opreşte în jur de 45 de ani, după această vârstă se trăieşte din zestre.
…să nu uit, când am bani, vorbele lui Blaga: Gary, tu eşti un atlet al mizeriei
…să nu uit, mai ales, că libertatea nu există decât în raport cu tine însuţi, fiecare om şi fiecare popor are atâta libertate câtă merită
…să nu uit să-mi refac în nervi ingenuitatea cu care ştiam, în tinereţe, să privesc copacii, apele, cerul, să mă întorc pocăit la muzică şi filosofie
…să repet, urbi et orbi că Istoria o fac cei care iscălesc condica, dar o controlează cei care controlează această condică ( plăcerea în orice defilare e acelora dintribună)
…să ne gândim, cutremuraţi, că plătim şi ispăşim păcatele noastre prin copiii şi neamul nostru, că orice greşeală neoprită din laşitate, la timp, are tendinţa de a se transforma în eroare, catastrofă, moarte
…să nu uit că sus e cerul şi jos, sub tălpi, e muma noastră, care ne aşteaptă pe toţi
…să nu uit…

Ce e val, ca valul trece: oaia beată şi-un berbece

Dragă mogulule,
„Amicul” tău ( pe partea economică ) nea-free-Gigi-Beheeecali, parlamentar de Bruxelles şi coleg cu celebra buzată galinacee ( fiica celui mai (ne)iubit dintre pământeni ) l-a demis pe antrenorul Stelei, Cristiano Bergodi, după ce, căzut pradă unei isterii oiere – a lovit cu copita uşa vestiarelor în dorinţa manifest-bovină de a behăii sonor, o sumă de sfaturi preţioase.
Propun – graţie efemerităţii antrenorilor de la Steaua – ca următorul antrenor, după Stoichiţă-nu-mai-mult-de-două-săptămâni, să fie ales un membru al trupei…Meteor. Adică cineva obişnuit să cânte ( şi în strună) şi familiarizat, cât de cât, cu ideea de pasageritate.
Pac-Pac!

Ciutacu s-a săturat! ( Io m-am săturat! Tu te-ai săturat…)

Ciutacu.Victor Ciutacu! A obosit. Nu mai vrea. S-a săturat! E aproape de naufragiu, de fugă, de abandon. Se visează silfid, eteric, e-liberat!
Acu ce să zic: îl cred ! Neurologii spun că repetiţia obsesivă, urletul interminabil în pereţi de pâslă, conduce – inexorabil -către insanitate şi delir. Probabil că vine o vreme când scârba ia forma asta: forma completitudinii. Scârba de tine şi de ceilalţi. Cred – sincer – că Ciutacu are ( evident, pe lângă linia trasată) şi motive obiectiv-organice, absolut personale, în revolta lui anti-portocalie. ( În treacăt fie spus, şi io m-am săturat de Băsescu şi de mutrele hlizite, decupate parcă din ferma animalelor a celor care-l înconjoară : de Videanu :cu surâsul lui artificios de viperă oportunistă…de Udrea: cu obrajii ei cărnoşi de ţărancă parvenită, de Ridzi, cu surâsul ei parşiv şi îngust ca o lamă de brici, de EBA, ohh, de EBA, cu imbecilitatea ei nemărginită, tutelară, etc.) Problema saţietăţii lui Ciutacu e că se suprapune – invariabil – unui tip de activism. Iar prin asta e cumva neautentică, ca orice opinie de jurnalist de la noi şi aiurea.
Am întâlnit, pe blogul lui, comentariu de mai jos, postat de userul Florina Popa: îl reproduc integral ca o mostră a duplicităţii absolute care guvernează presa. De la noi şi aiurea!

John Swinton, fostul Director de Personal al THE NEW YORK TIMES, numit de colegii săi drept ”Decanul Profesiei sale”, a fost rugat în 1953 să țină un toast înainte de Clubul de Presă NEW YORK. A ridicat paharul și a spus următoarele:
”Nu există, în acest moment al istoriei mondiale, în America, ceva care să se numească presă independentă. O știți și voi, o știu și eu. Nu este vreunul dintre voi care să îndrăznească să scrie opinia sa onestă, și daca ați scris-o, știți dinainte că nu va apărea niciodată publicata. Sunt plătit săptămânal să-mi păstrez propriile opinii pentru mine și să nu le public în ziarul pentru care muncesc. Mulți dintre voi sunteți plătiți asemenea pentru aceleași lucruri, și care dintre voi ar publica prostește propriile opinii în ziar, ar fi în stradă cautându-și un al job. Dacă aș permite ca opiniile mele oneste să apară publicate în ziarul meu, profesia mea ar fi istorie în mai puțin de 24 de ore. Profesia de jurnalist este de a distruge adevărul; de a minți fățiș; de a perverti; de a calomnia; de a se gudura la picioarele bogăției; și de a-și vinde propria țară și propria rasă pentru pâinea cea de toate zilele. O știți și voi, o știu și eu! Cât de stupid este să ți un toast pentru o presă independentă? Suntem instrumentele și vasalii oamenilor bogați din spatele scenelor. Suntem păpușile săritoare, ei trag sforile și noi dansăm. Talentele, posibilitățile și viețile noastre sunt toate proprietățile altor oameni. Suntem prostituați intelectuali.”

De Florina Popa pe 17 September 2009 la 8:58 pm (#)

Mogulul are nevoie de ajutor !

Mogulul, are, pe după blog(uri), dileme ( ceva mai noi)
„Am nevoie de ajutorul vostru pentru a-mi clarifica o opinie. Opinie care vizează, indirect, egalitatea procedurală deplină dintre bărbat și femeie.”
Mai departe, ne spune cum eternul său amic, Băselu, nu poate dormi noaptea, din pricina acestui punct imperios. I-am răspuns mogulului şi pe blog, şi, pentru că mi-au mai rămas, „neculcian”, ” o zeamă de cuvinte” o (re)fuck şi aici: So,

Ideea asta, a egalităţii vârstei de pensionare între femei şi bărbaţii ţine de un lux ( cu parfum feminist) pe care numai occidentalii şi-l permit.
E ca şi cum, unui lihnit de foame – rupt în cur şi mort de frig – i-ai ţine dizertaţii despre Heidegger. Gândirea lui Heidegger e , într-adevăr, minunată, dar ca s-o înţelegi şi – mai cu seamă – să te bucuri de ea, ai nevoie de o burtă (ţărănească) plină. Ce naiba, măi mogulule, politicienii ăştia ( care au privilegiul maţului plin) n-au citit Descartes?

Un Vis

Ieri noapte l-am visat pe nea-Gicu! ( bunul, dragul nostru prieten de familie) mort acum doi ani. De la o vreme, dragă mogulule,nu ştiu ce se întâmplă: visez colorat intens ( ca nebunii?) în nuanţe stinse de sepia şi turcoaz, aproape ca într-un tablou de Veermer. Cum să-ţi spun…imaginile au ceva neverosimil de clar, de autentic, şi o anumită „adâncime” insondabilă.
Realizam, difuz, că visez, şi că trăiesc- fie şi oniric, privilegiul unei întâlniri magice cu cel ” de dincolo”, aşa că l-am întrebat cu emoţie: ” cum e, cum eşti ?” Mi-a răspuns simplu ( cu o indefinită tristeţe ) Sunt Bine! Chiar foarte bine.Vezi tu, nu-mi imaginam niciodată că pot ajunge aici şi că pot fi atât de bine…” Mi-a mai spus că e alături de soţie ( moartă şi ea, de vreo cinci ani) şi că, deşi „viaţa” lor e confortabilă, lucurile nu sunt cum credem noi, pe deplin rezolvate...” Simţeam că visul se stinge şi n-am avut decât răgazul unei îmbrăţişări grăbite.
M-am trezit tulburat cu sentimentul acut şi mistic al „unei vizite”. Sigur, diurnul şi „luciditatea zilei” bagatelizează amalgamul viselor, adesea imagini fără sens, zdrenţuite şi şterse, simple „dejecţii ale creierului” cum le expedia într-un articol, „prietenul” tău, CTP-ul. ( apropo, dacă e adevărat ce se spune, şi anume că – după moarte – primim cumva ceea ce ne-am reprezentat trăind, cred că CTP-ul o să-şi petreacă veşnicia criogenizat ( aidoma veveriţei din Ice Age) fie într-un raţionament perfect valabil, fie, ceva mai abstract, într-o ecuaţie matematică)
Nu ţi-aş fi povestit tot visul ăsta (personal şi – poate- stupid) dacă, atunci când i l-am repovestit şi mamei ( o femeie simplă ) n-ar fi avut următoarea reacţie: ” Nu cred- zice mama – că pot fi împreună.” Şi mi-a explicat de ce! Ileana ( soţia lui) se pocăise, era penticostală, a fost înmormântată fără slujbă „creştinească” iar el ( nea Gicu) a rămas ortodox până la capăt, refuzând – cu obstinaţie – convertirea. Remarca mamei m-a amuzat teribil. Am încercat să-i explic că miracolul morţii constă tocmai în acea celebră coincidentia oppositorum, şi că, prin moarte – se restabileşte cumva un soi de unitate primordială. Moartea nivelează ierarhiile şi spulberă orice idee de valoare telurică. Totul se apaltizează, se şterge, iar contrariile se contopesc. Cărţile destinului, se bat – cumva – din nou, ca într-un joc de poker, iar careul de aşi din viaţa anterioară devine inutil în „postexistenţă”.
Evident, nu i-am spus nimic din toate astea. M-am dus în cameră, mi-am făcut o cafea amară ca fierea, şi m-am gândit să notez visul. Am făcut-o aici, folosindu-te, drept pretext…
ps. Două chestii mi-au (mai) dat de gândit.
Primo: Convingerea fermă a mamei că, totuşi, dincolo, în pelerinajul nostru celest, ne însoţeşte o anumită zestre telurică, sau, cum ar spune budiştii: un „bagaj karmic”. Logica e asta : Ileana nu poate împărţi laolaltă veşnicia cu Nea-Gicu, pentru că – pe când trăiau – îi despărţeau o viziune profundă (religioasă) asupra existenţei. Sigur, ideea asta e perfect contrară explicaţiei pe care intenţionam să i-o dau…dar cum miracolul morţii permite speculaţii de tot soiul, punem şi asta pe listă…
( Inutil să amintesc că – adesea- simţul nostru comun operează aproape spontan cu aceeaşi măsură transcedentală: când se întâmplă – de pildă – ca un mare scriitor să moară – îl investim animist vieţuind o postexistenţă calitativ superioară muritorilor de rând,ca şi cum prestigiul şi valoarea sa pământeană l-ar urmări in aeternum. O fi ceva adevărat şi în acest „simţ comun”…habar n-am, mogulule, tu ce crezi ? – : )
Secundo: În vis, prietenul meu, îmi spune limpede: nici aici – adică acolo, în ceea ce noi numim „moarte”, lucrurile nu sunt limpezite”, ceea ce înseamnă, deduc, că enigma lumi(lor) continuă o dată cu pelerinajul nostru existenţial. Cred, sincer, că nea-Gicu n-avea nici un motiv să mă mintă – : ) Prin urmare, asta e o informaţie metafizică de mare preţ – : )
En fine, mogulule, mii de scuze că te-am făcut complice la bălăriile mele filosofice. Data aviatoare o să discutăm despre lucruri mult mai aplicate. (Sau, nu!) vorba unui amic care adoră să jongleze cu faţa şi reversul lucrurilor…Amicul ăsta, slavă Domnului, încă trăieşte – : )))

Somebody’s gonna get hurt real bad…

Yup…Somebodys gonna get hurt real bad !
…Evident, după alegeri. Ecuaţia e simplă: dacă (re)iese Băselu, mogulii will get hurt real bad!. N-am nicio îndoială că Băsescu va ştii să aibă „grijă” (metodic) de ei – vorba aia – la câte picături chinezeşti şi-a luat în chelie. Şi de prietenii lor. Şi de prietenii-prietenilor-lor, şi de prietenii prietenilor-prietenilor-lor, care, la cât de paradoxale sunt relaţiile noastre mioritice, pot fi inamicii celor dintâi! În fine: aţi înţeles ideea!
ps: e valabilă şi viţăvercea! Băselu, dacă pierde alegerile şi implicit supremaţia serviciilor secrete, o să fie tocat ( de noul preşedinte mandatat şi mogulat) inclusiv pe partea economică. Prin urmare, oricum ai dao (tao, mao ) un lucru e limpede: Somebody’s gonna get hurt real bad…

Scrisoare către Mogul : de la mişcarea „de rezistenţă”, la mişcarea, „de ofensivă”

Dragă Mogulule,
Ultima dată, la telefon, mi-ai părut cam trist.- : ) Îţi ştiu meteahna veche de a găsi o formulă aptă să mobilizeze tineretul, singura investiţie temeinică în viitorul acestei naţii, „lipsite de noroc”, cum – cu infinită tristeţe – o categorisea un ilustru cărturar interbelic. Nu pot să uit, în debutul anilor 90, pe când antenele nu existau, Badea molfăia Boni-Bon şi urmărea Sandy Belle, iar Tyrannousaurs-Rex-Băsescu, cvasi-anonim deputat de Vaslui îşi exersa, cu aplomb, „flota”(rile), proiectul tău publicistic de anvergură care a debutat sub auspiciile Jurnalului de Science Fiction, o revistă pentru tineri a cărei paradigmă mi-a încântat adolescenţa. Ieri am recitit ( e lectura mea favorită, de toamnă) din Autobiografia lui Eliade şi m-a entuziasmat – rememorând- proiectul Criterion, poate cea mai vie şi mai autentică mişcare culturală din istoria româniei recente. După cum vezi, societatea noastră civilă are o traiectorie de somnambul. Lumea culturală, intelectualii ( nu mă refer aici la analiştii liliputani şi troglodiţi, vânturaţi prin emisuni) se mişcă anemic, scindată ideologic, marginalizată mediatic şi lipsită de un proiect solid care s-o revitalizeze. Dă-mi voie, să-ţi reamintesc puţin cum a luat fiinţă, acum mai bine de 78 de ani, proiectul Criterion.
În debutul anilor 30 ( culmea, tot ani de restrişte şi „criză economică”) o pleiadă de tineri studenţi, descendenţi ai „realismului” şi autohtonismului patronat de Nae Ionescu, Blaga, Nichifor Crainic, Iorga, etc. au avut revelaţia unor serii de conferinţe care să re-problematizeze temele culturale & sociale ale vremii. Dar nu oricum, mogulule, ci într-o manieră chemată să permuteze dincolo de discursul prăfuit al semănătorismului , de paralizia comatoasă a poporanismului, într-o zonă a dialogului autentic, deschis – deopotrivă- către europenitate şi „universalii”. Fascinantă – în toată mişcarea asta – nu a fost numai miza ei intelectuală, ci extrema ei eterogenitate participativă. Veneau, alături de marxişti precum Lucreţiu Pătrăşcanu şi Belu Silber , reprezentanţi ai extremei drepte precum Mihail Polihroniade, sau liberali precum Petru Comarnescu, ortodocşi precum Mircea Vulcănescu, monarhişti, naţionalişti etc. Toţi erau – dincolo de idiosicrasiile lor – prieteni, şi, aproape ca o virtute cardinală , capabili să se respecte, să-şi accepte emergenţa, chestie care azi, privind către borhotul cu care se împroaşcă „mercenarii ideologi”, mi se pare de domeniul sf-ului.
Dacă istoria – blestemata istorie – n-ar fi pus capăt acestui exerciţiu de civilizaţie, am fi fost, poate, şi noi, mai adânc înfipţi în europenitatea după care tânjim de atâta amar de vreme. Totuşi – vreme de 2 ani, cât a durat aventura Criterionului, am fost cu adevărat Europeni. Lumea imaterială a ideilor care se întrupează a fost răscolită, interogată, până în ultimele ei instanţe de nişte minţi avide să crească.
Ideea, cât se poate de simplă, e următoarea – am să revin, eventual, şi-am s-o detaliez – :
„te bagi” ( cum ar spune Ciutacu) la un nou „Criterion”? Se apropie anul universitar iar tineri capabili, există. Nu e vorba de bani cât e vorba de mediatizare, iar asta, dacă nici tu nu poţi s-o faci mogulule…-: ) apăi cine!? Marius Tucă – într-un îndemn patetic din Jurnalul Naţional – propunea o mişcare de rezistenţă. Citindu-l, am avut sentimentul că asist la un meci al naţionalei, când – presaţi de adversari- ne strângem tăvălug în careu, împleticindu-ne unii în alţii, cu chipuri schimoniste de efort, respingând asudaţi toate mingile şi sperând ( absolut tembeloid ) într-o culme defetistă, „să rezistăm”, mioritic, până la capăt.
Io îţi propun ( şi îi propun) nu o mişcare ” de rezistenţă” al cărei corolar e – în fond – pasivitatea, ci una… ofensivă: una pe linia Criterionului… Mogulule, zi Da, şi scoate – Nu banii – scoate „adeziunea” -: )

Doru-i dor şi Badea-i Badea !

Textul- comentariu ( despre care pomeneam mai jos) a intrat în cele din urmă pe „globul” lui Mirciulică, îngroşând – astfel – cohortele de comentarii (peste 350) referitoare la „cazul Patapievici” . Aşa că, dragă Mirciulică, îmi retrag elegant,după cum (nu) mă ştii, „acuzele” de cenzură . Nu-mi „retrag” însă amendamentul de fond: şi anume faptul că ai atacat gratuit (după o reţetă furibundă şi umorală care sfârşeşte prin a te discredita în rândul telespectatorilor cu pedigree) un intelectual absolut onorabil, care – trust me – ştie mai multă carte decât toţi analiştii antenelor la un loc, plus diafanii ăia de la IRealitatea şi ProTV.
( De OTV, nu sunt sigur, Diaconescu – între noi fie vorba- mi s-a părut întotdeauna un soi de Da Vinci, omniscient şi omnipotent, mare cititor de prompter şi de Kant) În schimb, emisiunile tale de ieri şi alaltăieri ( cu excepţia unor vagi remarci deşănţate) mi-au plăcut. Asta ca să vezi că n-am în pupile vreun arbore de sequoia. Atâta timp cât ştii să te păstrezi în limitele unei ironii digerabile, fără a cădea în băşcălie ieftină şi zemeflea de doi bani, eşti frecventabil. Hai pa-pa-paa-pa, pa-pa-pa-paa !