Feeds:
Articole
Comentarii

Oaia patibulară din Pipera s-a hotărât ( până la „urnă”) să candideze la preşedinţie. Evident că în spatele deciziei lui behăite stă ţesătorul-şef, guzganul Hrebenciuc care, în înţelepciunea lui rozalie, speră să mai fure câteva procente din electoratul lui Băselu. Am urmărit „lansarea oficială” şi aproape am borât pe TV. Omu ( de fapt, oaia ) e împuşcat(ă) în cap. Pe lângă credinţa, nădejdea şi dragostea că îl va bate pe Crin Antonescu, bălţata agramată are şi convingerea că în ipoteza în care Băsescu nu (va) mai candida, iese preşedinte. În fond, la cât de oligofreni suntem ca naţie (electorală) oaia-humanoidă are dreptate. Pac-Pac!

Anunțuri

Am seri, nopţi, zile, când o iau de-a dura prin blogosferă căzut pradă unui dezmăţ internaut. Ador să mă bălăcăresc prin bloguri cu aceeaşi dezinvoltură cu care politicienii adoră să-şi scuipe – unii altora – prin campanii, direct în mecle, sputa resentimentelor. Observ că există aproape un fashion al pozelor cu animale de companie. Toate fufele cu blog îşi postează imagini cu felinele proprii. Pozele sunt- evident- candide, pisicile par bonome iar câinii au ochi apoşi. Pesonal urăsc mâţele: mi se par oportuniste, mieroase, profitoare, parşive, sinistre, expresia ultimă a perversităţii. Nu le suport! Câinii au şi ei, după caz, fie ochi milogi de cerşetori patentaţi, fie priviri jucăuşe, radioase, de imbecili. Tuturor posesorilor de bloguri care-şi trag în poze mâţele leşinate sau câinii retarzi, le urez un sincer: hai sictir, bă!

Sus Pleşu


Toată publicistica lui Pleşu îmi pare un cufăr plin de giuvaieruri…Tipu face parte dintre acei oameni aleşi, unici, pentru care scrisul nu reprezintă o muncă ( o caznă) un efort, ci expresia cea mai naturală. Nu cred că am (mai) avut – în toată cultura română – un publicist atât de dezinvolt şi de înzestrat.Când spui Andrei Pleşu, spui hermeneutică de cea mai bună calitate.

Sus inima
(Andrei Pleşu, Dilema Veche nr. 294)

„E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.

În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereu la firul ierbii, sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime!“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde.

De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“ – cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte… ”

Când un om moare, existenţa lui capătă brusc şi pentru totdeauna consistenţa unui Destin. Se întâmplă însă ca unii să-şi consume viaţa într-o periferie ontologică absolută, la nivelul difuz al subzistenţei. Pleşiţă a murit lăsând în urmă conturul nu unei existenţe, al unui Destin de „om”, ci a unei subzistenţe de vită. Niciodată n-am să pot înţelege care e resortul interior prin care cineva comite, cu (ne)bună ştiinţă, răul gratuit. Să chinui ( fizic) un semen pentru că e structural altfel, pentru că înţelege viaţa la altă altitudine, mi se pare corespondentul ultim al josniciei. Pleşiţă a fost animalul-călău de care toate tiraniile au nevoie pentru a oprima, pentru a instaura teroarea, crima, genocidul. Mă gândesc la toţi intelectualii interbelici, la toţi ţăranii bonomi, care au fost dezumanizaţi, azvârliţi în mizerie, suferinţă şi moarte, de genotipul adus la excelenţă şi întrupat de Pleşiţă. Ei n-au avut norocul lui de a-şi trăi restul de viaţă în coconul unei societăţi pseudodemocratice, hibride, dar care i-a acceptat dreptul la viaţă.
Există, oare, ceva mai trist pe lume, decât imaginea unui criminal odios care îmbătrâneşte nestingherit şi „liber”, într-o clinică SRI, care nu are regretul unui trecut abominabil şi care nu a fost niciodată bântuit de spectrul victimelor sale ? Tristeţea mea la moartea unui torţionar ca Pleşită nu este altceva decât tristeţea în faţa unei existenţe grobiene care a fost, totuşi, cu putinţă.

De Gaulle a folosit arma referendumului de 5 ori într-un deceniu ( pe linia instituită de Napoleon al III-lea ) Logica e următoarea: Ce poate fi mai democratic decât apelul nemijlocit la mase? Întrebarea nu e deloc retorică şi pe iluzia ( dreptăţii ) ei înşelătoare se sprijină şi strategia lui Băsescu. Înainte de toate, masele pot fi mai lesne de păcălit decât adunările restrânse. Plus de asta, referendumul, prin definiţie, este duşmanul absolut al idei de minoritate. Cu 51 % câştigi totul.
În fond, miza lui ( a referendumului) nu e întodeauna o discuţie punctuală ( raţiunea oricărui plebiscit) ci (şi) o verificare a puterii emitentului care vrea să ocolească puterile intermediare. Înclin să cred că toate referendumurile iniţiate de Băsescu n-au avut în susbsidiar decât verificarea nemijlocită a girului dat, nu atât de plebe, cât de aparatul politic ( colectorul legitim al voturilor în teritoriu). Într-o ţară unde peste 60% din electorat e pasiv, referendumul nu face altceva decât să probeze – de facto – eficienţa înregimentaţilor veroşi şi a genului lor proxim: simpatizanţii. Din când în când, cel care va practica cu cerbicie soluţia referendumului nu va vrea, de fapt, decât să afle, cât mai limpede, de câtă putere ( personală ) se ( mai) bucură.

aroganţe

L-am văzut pe Dan Nica, acu vreo două zile, la emisiunea Sinteza Zilei.
I se citea idioţenia în priviri. Discurs de căcat, lemnos, lipsit de coerenţă.
Flaubert era de părere că prostia se defineşte – în esenţă – prin abuzuri şi improprietăţi. Abuzul înseamnă a face prosteşte un lucru inteligent, iar impropriu, a face cu extremă seriozitate un lucru funciarmente imbecil.
Dan Nica mi s-a părut el însuşi un „abuz” şi-o „improprietate”.
Şi sunt – vai nouă – atâţia alţi miniştrii suferinzi de „abuzuri” şi ” improprietăţi” !

Cum blogul ăsta a debutat ca o provocare (ludică) şi – jumătate din idioţenie, jumătate din considerente de marketing – l-am numit antisauprodanvoiculescu, mă autosesizez ontopic amintindu-vă faptul că, Vinerea trecută, Mogulul a împlinit 63 de ani. Cică acu, vârstele s-au decalat cu un deceniu, vârsta de 50 e considerată – chipurile – noua vârstă de 40, şi tot aşa. Evident, toată interpretarea asta mi se pare o băşină. Orice e extrem de bun dacă te salvează (fie şi cât se poate de iluzoriu) de iminenţa decreptitudinii, a bolii şi a morţii. Cică mogulu ar fi petrecut minimalist împărţindu-se pe rând, familei şi prietenilor. În ciuda anilor care se strâng şi care ar trebui să aducă o anumită detaşare, există oameni care răspund anchilozării aduse de îmbătrânire cu o neverosimilă agitaţie. Mogulul face parte ( se pare) din tagma celor care „zgârîie viaţa” cum spunea Geo Bogza, care se vor (hiper)activi , energici, care îşi închipuie că pot amăgii Thanatosul cu extensiile unor agitaţii necontenite. I-aş recomanda mai puţină încrâncenare, un strop de (vorba lui) Festina Lente, aceeaşi deschidere către tineri ( deschidere care, chiar dacă poate fi susceptibilă în viziunea unora de ipocrizie, intră – totuşi – în ideea de bine) şi să scape de securiştii din propriul partid. Şi să citească „pocăit” I.D.Sârbu -: )))