Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

(do not) pass this one

Read Full Post »

Există, în Jurnalul lui Jules Renard ( memorabilă carte) o însemnare scurtă şi „domestică” care sună exact aşa : ” simt cum îmi creşte barba”
Ei bine, ( cum era bancul ăla cu piticii! ) după o noapte de nesomn: ” şi mie ! „

Read Full Post »

Adrian Marino, mon frere

Despre recentul scandal legat de iminenta publicare a volumului de memorii semnat Adrian Marino am aflat abia alaltăieri frunzărind blogosfera. Cum nimic nu e întâmplător, „descoperirea” a venit pe fondul unei lecturi ontopic, mai exact, în timp ce citeam, culmea, Al Treilea Discurs – Cultură, Ideologie şi Politică în România, un dialog purtat între Adrian Marino şi Sorin Antohi, cel din urmă, din păcate ( un scriitor valoros) colaborator al securităţii ( s-a autodenunţat in extremis în 2006) şi „autor” al unui doctorat fictiv, gafe care i-au mânjit iremediabil reputaţia. Discuţia în jurul proximului volum memorialistic semnat Adrian Marino ( cartea va apărea în martie, la polirom, sub titlul: „Viaţa unui om singur”) merită nuanţată mai amplu decât lapidarele consideraţiuni de faţă. Prin urmare, despre „polemica” avant la lettre lansată de scurtele fragmente publicate în EVZ – şi pe alte câteva bloguri – polemică care prefigurează ( sper) o dezbatere culturală ( exerciţiu terapeutic care lipseşte cu asupra de măsură din „dieta” plină de grăsimi a „intelighenţiei româneşti” ) – am de spus următoarele:
– Mă fascinează, înainte de toate, cu câtă imbeciloidă „detaşare” se trece peste naufragiul unor disidenţi autentici. Adrian Marino a făcut 8 ani de puşcărie. În 1957, timp de alţi şase ani, a fost deportat în Bărăgan. Încă doi ani de zile, după toate supliciile, i-a fost interzis dreptul de a publica. A debutat târziu, la 44 de ani, cu o carte despre Macedonski ( împărţind , simbolic, cu poetul rondelurilor, destinul ingrat al nerecunoaşterii)
– Inutil s-o mai spun: s-a simţit toată viaţa marginalizat, ignorat, vieţuind o „periferie culturală” pe care n-o merita . Dacă comunismul i-a amputat libertatea fizică, perioada troglodită a tranziţiei i-a mutilat libertatea spirituală. Un forumist povestea undeva, pe un blog, despre nevoia lui aproape organică de a se simţi parte dintr-un algoritm (universitar, academic) care să-i dea, înainte de toate, sentimentul comunicării. Nicio universitate din ţară nu s-a arătat interesată de serviciile sale deşi a fost cel mai tradus critic român din toate timpurile. (nedreptate care are – aproape – anvergura unei blasfemii).
– Adrian Marino nu a fost numai un disident anticomunist, ci şi un disident al isteriei francofone pe care o definea cât se poate de radical drept o „vasalitate culturală”.
– A mai fost, după cum se autoproclama- un neopaşoptist, un intelectual care credea mai mult în idei decât in idiosicransiile personale. Suferea cumplit din pricină că ideile nu se mai bucură de prestigiu şi că faptele, expresia ultimă a filosofiei, cum decreta Socrate, intră într-o zonă a mercantilismului de cea mai joasă speţă.
Evident, nu împărtăşesc întru-totul portretele ( unele hidoase) pe care le creionează în volum. Sunt acolo zugrăviţi în tuşe stridente, Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Eugen Simion,( mi-a plăcut mult replica lui elegantă) Mircea Dinescu ( terfelit ca o cocotă) Gabriel Liiceanu, Pleşu, Patapievici,. etc. Pe de altă parte, ader fără rest la revolta lui ideologică împotriva stazei mioritice şi la acea „trădare a intelectualilor” de care Benda pomenea în celebra sa lucrare. Aştept cu interes volumul.

Read Full Post »

(e)terna reîntoarcere

Fraţilor, m-am întors !( cu mecla la perete)
Vreau să-i urez pe această cale singurului meu cititor la mulţi ani pe 2010 şi tradiţionalul : „să mogulim bine!”

Read Full Post »