Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2009

În celebra sagă romanescă a lui Dumas, la distanţă de două decenii, adică fix după 20 de ani, muşchetarii îşi dau din nou întâlnire. Îi regăsim (ce-i drept !) ceva mai buhăiţi în obraji dar cu aceeaşi sete de casap, aventură, dreptate şi romanţă! Curgerea anilor a adus fiecărui fost muşchetar condiţia esenţială ( poate nu şi suficientă; dar cu siguranţă necesară) a oricărei aventuri autentice: bunăstarea materială. În fond, ăsta era şi idealul alchimiştilor ! ( nu să transforme pietrele în aur şi să trăiască o viaţă de bivoli îmbuibaţi, petrecăreţi şi superficiali, ci să se poată bucura, eliberaţi de constrângerile materiale, de aventura şi libertatea cunoaşterii) Athos este acum, după 20 de ani, un ilustru conte de La Frere, posesorul unei moşii, a unei rente viagere şi tatăl unui copil înfiat. Aramis nu mai rupe cururi cu aceeaşi fervoare ca în tinereţe deşi flirtează cu enoriaşe nefericite şi însetate de absolut de la altitudinea unui rang de abate. În plus, are şi o mănăstire ( proprietate personală). Porthos ( smardoiul) extrovertit şi dionisiac ( acest Tolea virtuos al renaşterii) are câteva castele şi asigură „protecţie” ( idealul imbecil al oricărei femei) unei galonate cre(ş)tine care l-a blagoslovit prin sfânta instituţie a căsniciei cu un rang nobil. Singurul neparvenit social e D’Artagnan: tânărul imberb şi idealist plecat de la coada vacii în căutarea gloriei eterne, a aventurii şi-a faptelor instituitoare de dreptate (între noi fie vorba: un marxist-luminos avant la lettre.) În definitiv, nici el nu o duce rău: are o soldă respectabilă şi se revendică de la rangul de locotenent de muşchetari. Cumva, şi-a săvârşit acel „restitutio in integrum” al tinereţii. Tot ce-i lipseşte sunt provocările. Iar ele – ca în orice „continuare” – vor veni !
Am făcut parelela asta ( inegală) cu romanul cult al oricărui adolescent care se respectă, pentru a face joncţiunea cu un timp psihologic intim legat de destinul românilor: după 20 de ani...
Un Dumas-mioritic ar spune că, la capătul a două decenii de libertate şi democraţie, am rămas cu toţii un soi de muşchetari imaturi, rupţi în cur, delabraţi şi clamoroşi, incapabili de detaşarea unui trecut hidos care încă ne mai bântuie. După 20 de ani, românii se regăsesc (în oglinda istoriei) suferind de cea mai gravă boală a oricărui personaj: nedevenirea. Suntem cu toţii – după două decenii – rătăciţi în aceeaşi siberie a tranziţiei, decalaţi istoric, impotenţi politic, patinând în gol, paralizaţi civic şi puşi să alegem între aceleaşi eterne personaje vechi ( de acum 20 de ani) uzate, activiste, mandatare a unei eterne guvernări samavolnice unde alternativa o reprezintă răul substituit cu el-însuşi.
Oprescu, un PSD-ist hibrid care vrea să ne vândă iluzia independenţei. Geoană, un cadavru politic – paradigmă a unei stângi rudimentare, impotentă, oportunistă, purtătoare legitimă a virusului comunistoid. Băsescu: un soi de Richelieu criogenizat! Crin Antonescu: un Mazarin teleghidat de „abaţia liberală”…după 20 de ani de la revolta idealistă a unor muşchetari insurgenţi (tineri, naivi, idealişti) ne regăsim cumva în postura de prizonieri ai istoriei, vieţuind o emancipare social-politică de „rupţi în cur”, fie pasivi până la putrefacţie, fie „bătăioşi- ridicoli „, ridicând câte-o floretă a protestului într-o lume dură în care, vorba aia, inamicii ( parveniţi ) au inventat între timp dinamita şi tancurile demagogiei…hai ca m-am enervat!

Read Full Post »

Oaia patibulară din Pipera s-a hotărât ( până la „urnă”) să candideze la preşedinţie. Evident că în spatele deciziei lui behăite stă ţesătorul-şef, guzganul Hrebenciuc care, în înţelepciunea lui rozalie, speră să mai fure câteva procente din electoratul lui Băselu. Am urmărit „lansarea oficială” şi aproape am borât pe TV. Omu ( de fapt, oaia ) e împuşcat(ă) în cap. Pe lângă credinţa, nădejdea şi dragostea că îl va bate pe Crin Antonescu, bălţata agramată are şi convingerea că în ipoteza în care Băsescu nu (va) mai candida, iese preşedinte. În fond, la cât de oligofreni suntem ca naţie (electorală) oaia-humanoidă are dreptate. Pac-Pac!

Read Full Post »

Am seri, nopţi, zile, când o iau de-a dura prin blogosferă căzut pradă unui dezmăţ internaut. Ador să mă bălăcăresc prin bloguri cu aceeaşi dezinvoltură cu care politicienii adoră să-şi scuipe – unii altora – prin campanii, direct în mecle, sputa resentimentelor. Observ că există aproape un fashion al pozelor cu animale de companie. Toate fufele cu blog îşi postează imagini cu felinele proprii. Pozele sunt- evident- candide, pisicile par bonome iar câinii au ochi apoşi. Pesonal urăsc mâţele: mi se par oportuniste, mieroase, profitoare, parşive, sinistre, expresia ultimă a perversităţii. Nu le suport! Câinii au şi ei, după caz, fie ochi milogi de cerşetori patentaţi, fie priviri jucăuşe, radioase, de imbecili. Tuturor posesorilor de bloguri care-şi trag în poze mâţele leşinate sau câinii retarzi, le urez un sincer: hai sictir, bă!

Read Full Post »

Sus Pleşu


Toată publicistica lui Pleşu îmi pare un cufăr plin de giuvaieruri…Tipu face parte dintre acei oameni aleşi, unici, pentru care scrisul nu reprezintă o muncă ( o caznă) un efort, ci expresia cea mai naturală. Nu cred că am (mai) avut – în toată cultura română – un publicist atât de dezinvolt şi de înzestrat.Când spui Andrei Pleşu, spui hermeneutică de cea mai bună calitate.

Sus inima
(Andrei Pleşu, Dilema Veche nr. 294)

„E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. „Sus inima!“ înseamnă: „nu te lăsa!“, „fii tare!“, „nu fi trist“, „fii bărbat!“, „ridică-te deasupra necazurilor!“. Se spune şi „capul sus!“, tot o formulă încurajatoare, dar cu o nuanţă în plus: „fii demn!“, „nu te lăsa călcat în picioare!“, „rezistă dinaintea tuturor relelor, fără compromisuri şi fără lamentaţii!“. Ambele imperative valorifică verticala, mişcarea ascensională, dar rămîn la nivel psihologic sau moral. „Sus inima!“ şi „Capul sus!“ îndeamnă la a nu te lăsa copleşit de emoţii negative şi, respectiv, a-ţi păstra coloana vertebrală dinaintea adversităţilor.

În liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, curînd după citirea Crezului, participanţilor la slujbă li se spune ceva asemănător: „Sus să avem inimile!“. Dar e limpede că, de data aceasta, nu mai e vorba de o simplă exigenţă sentimentală sau de un precept moral. În perimetrul mai tuturor religiilor, inima e un instrument de cunoaştere, dacă nu chiar cel mai eficient dintre toate, cînd e vorba de cunoaşterea supremă. „Sus să avem inimile!“ e, în acest caz, o axiomă a efortului cognitiv, o indicaţie „metodologică“. Nu poţi pricepe nimic, dacă te situezi mereu la firul ierbii, sau dacă scormoneşti, suspicios, „dedesubturi“. Trebuie, dimpotrivă, să priveşti lucrurile de la înălţime, să ai imaginea cîmpului, perspectiva integratoare a zborului. Nu e aducătoare de lumină decît ceea ce o parabolă hristică numeşte „făclia pusă în sfeşnic“, înălţată pe un suport generos. Marile contururi ale realului se văd mai desluşit de sus, aşa cum siturile arheologice se percep mai bine din avion. Dar amplasamentul „la vîrf“ al cunoaşterii are o iradiere existenţială mai largă: nu e doar o tehnică de cercetare, ci şi o atitudine de viaţă, modul optim de a te situa într-o lume „căzută“. „A fi la înălţime!“ nu e, pur şi simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului şi nici a privi către ceilalţi de sus. Ceea ce se cere e să fii cuplat mereu la „polul plus“, să trăieşti contingenţa avînd mereu în minte orizontul care o depăşeşte şi o cuprinde.

De la o asemenea problematică a sublimităţilor la peisajul nostru politic şi mediatic picajul e, poate, prea mare. Dar meschinăria unghiului de vedere, bălăcăreala la preţuri mici, agitaţia noroioasă a multor politicieni şi gazetari sar în ochi. Îţi vine să le spui, mai prietenos sau mai răstit: ridicaţi-vă, măcar pentru o clipă, din mlaştina intereselor voastre imediate. Luaţi un pic de înălţime! Luaţi un pic de distanţă faţă de harţa zilnică, faţă de combativitatea partizană şi faţă de voi înşivă! Desprindeţi-vă, într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii şi nevroze. Respiraţi mai amplu, priviţi, scurt, spre mijlocul cerului, reînvăţaţi să surîdeţi. Încercaţi să fiţi, măcar o oră pe zi, „singuri şi inactuali“ – cum spunea cîndva G. Călinescu. Există şi alte bucurii decît bucuria de a-ţi strangula duşmanul. Există şi alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîştiga la şepticul electoral. Există, de asemenea, drame, spaime şi dezastre mai mari decît cele care vi se vîntură pe sub nas în diversele show-uri televizate. Nu vă mai conduceţi viaţa din subteranele sufletelor voastre agitate. Aşezaţi-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înşivă. Sus inima! Şi capul! Viaţa, viaţa adevărată e în altă parte… ”

Read Full Post »

Când un om moare, existenţa lui capătă brusc şi pentru totdeauna consistenţa unui Destin. Se întâmplă însă ca unii să-şi consume viaţa într-o periferie ontologică absolută, la nivelul difuz al subzistenţei. Pleşiţă a murit lăsând în urmă conturul nu unei existenţe, al unui Destin de „om”, ci a unei subzistenţe de vită. Niciodată n-am să pot înţelege care e resortul interior prin care cineva comite, cu (ne)bună ştiinţă, răul gratuit. Să chinui ( fizic) un semen pentru că e structural altfel, pentru că înţelege viaţa la altă altitudine, mi se pare corespondentul ultim al josniciei. Pleşiţă a fost animalul-călău de care toate tiraniile au nevoie pentru a oprima, pentru a instaura teroarea, crima, genocidul. Mă gândesc la toţi intelectualii interbelici, la toţi ţăranii bonomi, care au fost dezumanizaţi, azvârliţi în mizerie, suferinţă şi moarte, de genotipul adus la excelenţă şi întrupat de Pleşiţă. Ei n-au avut norocul lui de a-şi trăi restul de viaţă în coconul unei societăţi pseudodemocratice, hibride, dar care i-a acceptat dreptul la viaţă.
Există, oare, ceva mai trist pe lume, decât imaginea unui criminal odios care îmbătrâneşte nestingherit şi „liber”, într-o clinică SRI, care nu are regretul unui trecut abominabil şi care nu a fost niciodată bântuit de spectrul victimelor sale ? Tristeţea mea la moartea unui torţionar ca Pleşită nu este altceva decât tristeţea în faţa unei existenţe grobiene care a fost, totuşi, cu putinţă.

Read Full Post »

De Gaulle a folosit arma referendumului de 5 ori într-un deceniu ( pe linia instituită de Napoleon al III-lea ) Logica e următoarea: Ce poate fi mai democratic decât apelul nemijlocit la mase? Întrebarea nu e deloc retorică şi pe iluzia ( dreptăţii ) ei înşelătoare se sprijină şi strategia lui Băsescu. Înainte de toate, masele pot fi mai lesne de păcălit decât adunările restrânse. Plus de asta, referendumul, prin definiţie, este duşmanul absolut al idei de minoritate. Cu 51 % câştigi totul.
În fond, miza lui ( a referendumului) nu e întodeauna o discuţie punctuală ( raţiunea oricărui plebiscit) ci (şi) o verificare a puterii emitentului care vrea să ocolească puterile intermediare. Înclin să cred că toate referendumurile iniţiate de Băsescu n-au avut în susbsidiar decât verificarea nemijlocită a girului dat, nu atât de plebe, cât de aparatul politic ( colectorul legitim al voturilor în teritoriu). Într-o ţară unde peste 60% din electorat e pasiv, referendumul nu face altceva decât să probeze – de facto – eficienţa înregimentaţilor veroşi şi a genului lor proxim: simpatizanţii. Din când în când, cel care va practica cu cerbicie soluţia referendumului nu va vrea, de fapt, decât să afle, cât mai limpede, de câtă putere ( personală ) se ( mai) bucură.

Read Full Post »