Feeds:
Articole
Comentarii
Anunțuri

Există, în Jurnalul lui Jules Renard ( memorabilă carte) o însemnare scurtă şi „domestică” care sună exact aşa : ” simt cum îmi creşte barba”
Ei bine, ( cum era bancul ăla cu piticii! ) după o noapte de nesomn: ” şi mie ! „

Despre recentul scandal legat de iminenta publicare a volumului de memorii semnat Adrian Marino am aflat abia alaltăieri frunzărind blogosfera. Cum nimic nu e întâmplător, „descoperirea” a venit pe fondul unei lecturi ontopic, mai exact, în timp ce citeam, culmea, Al Treilea Discurs – Cultură, Ideologie şi Politică în România, un dialog purtat între Adrian Marino şi Sorin Antohi, cel din urmă, din păcate ( un scriitor valoros) colaborator al securităţii ( s-a autodenunţat in extremis în 2006) şi „autor” al unui doctorat fictiv, gafe care i-au mânjit iremediabil reputaţia. Discuţia în jurul proximului volum memorialistic semnat Adrian Marino ( cartea va apărea în martie, la polirom, sub titlul: „Viaţa unui om singur”) merită nuanţată mai amplu decât lapidarele consideraţiuni de faţă. Prin urmare, despre „polemica” avant la lettre lansată de scurtele fragmente publicate în EVZ – şi pe alte câteva bloguri – polemică care prefigurează ( sper) o dezbatere culturală ( exerciţiu terapeutic care lipseşte cu asupra de măsură din „dieta” plină de grăsimi a „intelighenţiei româneşti” ) – am de spus următoarele:
– Mă fascinează, înainte de toate, cu câtă imbeciloidă „detaşare” se trece peste naufragiul unor disidenţi autentici. Adrian Marino a făcut 8 ani de puşcărie. În 1957, timp de alţi şase ani, a fost deportat în Bărăgan. Încă doi ani de zile, după toate supliciile, i-a fost interzis dreptul de a publica. A debutat târziu, la 44 de ani, cu o carte despre Macedonski ( împărţind , simbolic, cu poetul rondelurilor, destinul ingrat al nerecunoaşterii)
– Inutil s-o mai spun: s-a simţit toată viaţa marginalizat, ignorat, vieţuind o „periferie culturală” pe care n-o merita . Dacă comunismul i-a amputat libertatea fizică, perioada troglodită a tranziţiei i-a mutilat libertatea spirituală. Un forumist povestea undeva, pe un blog, despre nevoia lui aproape organică de a se simţi parte dintr-un algoritm (universitar, academic) care să-i dea, înainte de toate, sentimentul comunicării. Nicio universitate din ţară nu s-a arătat interesată de serviciile sale deşi a fost cel mai tradus critic român din toate timpurile. (nedreptate care are – aproape – anvergura unei blasfemii).
– Adrian Marino nu a fost numai un disident anticomunist, ci şi un disident al isteriei francofone pe care o definea cât se poate de radical drept o „vasalitate culturală”.
– A mai fost, după cum se autoproclama- un neopaşoptist, un intelectual care credea mai mult în idei decât in idiosicransiile personale. Suferea cumplit din pricină că ideile nu se mai bucură de prestigiu şi că faptele, expresia ultimă a filosofiei, cum decreta Socrate, intră într-o zonă a mercantilismului de cea mai joasă speţă.
Evident, nu împărtăşesc întru-totul portretele ( unele hidoase) pe care le creionează în volum. Sunt acolo zugrăviţi în tuşe stridente, Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Eugen Simion,( mi-a plăcut mult replica lui elegantă) Mircea Dinescu ( terfelit ca o cocotă) Gabriel Liiceanu, Pleşu, Patapievici,. etc. Pe de altă parte, ader fără rest la revolta lui ideologică împotriva stazei mioritice şi la acea „trădare a intelectualilor” de care Benda pomenea în celebra sa lucrare. Aştept cu interes volumul.

Fraţilor, m-am întors !( cu mecla la perete)
Vreau să-i urez pe această cale singurului meu cititor la mulţi ani pe 2010 şi tradiţionalul : „să mogulim bine!”

aroganţe

Îl ştiţi pe buhăitu ăla sinistru de Bogdan Chirieac? Hai mă, cum să nu-l ştiţi !? Porcinu ăla care spăla varză la Pro-Tv despre NATO şi despre care ( sanchi) CTP nu ştia că face afaceri cu politicienii şi că e full de material ! Ei bine, belitul ăsta de Chirieac are amantă, fraţilor. Sau mă rog – avea – întrucât în celebra înregistrare scoasă pe piaţă de către Curentul, pachiderma se vaită că l-a părăsit zaharina. Acu între noi fie vorba ( între noi ăştia 2 care îmi vizitaţi blogul) vă puteţi închipui ceva mai greţos decât pe Chirieac făcând sex? Bloeah…

back

Fraţilor, iam back. Acum – vorba unei reclame băşite – cu 30% mai (de)terminat – : )

În celebra sagă romanescă a lui Dumas, la distanţă de două decenii, adică fix după 20 de ani, muşchetarii îşi dau din nou întâlnire. Îi regăsim (ce-i drept !) ceva mai buhăiţi în obraji dar cu aceeaşi sete de casap, aventură, dreptate şi romanţă! Curgerea anilor a adus fiecărui fost muşchetar condiţia esenţială ( poate nu şi suficientă; dar cu siguranţă necesară) a oricărei aventuri autentice: bunăstarea materială. În fond, ăsta era şi idealul alchimiştilor ! ( nu să transforme pietrele în aur şi să trăiască o viaţă de bivoli îmbuibaţi, petrecăreţi şi superficiali, ci să se poată bucura, eliberaţi de constrângerile materiale, de aventura şi libertatea cunoaşterii) Athos este acum, după 20 de ani, un ilustru conte de La Frere, posesorul unei moşii, a unei rente viagere şi tatăl unui copil înfiat. Aramis nu mai rupe cururi cu aceeaşi fervoare ca în tinereţe deşi flirtează cu enoriaşe nefericite şi însetate de absolut de la altitudinea unui rang de abate. În plus, are şi o mănăstire ( proprietate personală). Porthos ( smardoiul) extrovertit şi dionisiac ( acest Tolea virtuos al renaşterii) are câteva castele şi asigură „protecţie” ( idealul imbecil al oricărei femei) unei galonate cre(ş)tine care l-a blagoslovit prin sfânta instituţie a căsniciei cu un rang nobil. Singurul neparvenit social e D’Artagnan: tânărul imberb şi idealist plecat de la coada vacii în căutarea gloriei eterne, a aventurii şi-a faptelor instituitoare de dreptate (între noi fie vorba: un marxist-luminos avant la lettre.) În definitiv, nici el nu o duce rău: are o soldă respectabilă şi se revendică de la rangul de locotenent de muşchetari. Cumva, şi-a săvârşit acel „restitutio in integrum” al tinereţii. Tot ce-i lipseşte sunt provocările. Iar ele – ca în orice „continuare” – vor veni !
Am făcut parelela asta ( inegală) cu romanul cult al oricărui adolescent care se respectă, pentru a face joncţiunea cu un timp psihologic intim legat de destinul românilor: după 20 de ani...
Un Dumas-mioritic ar spune că, la capătul a două decenii de libertate şi democraţie, am rămas cu toţii un soi de muşchetari imaturi, rupţi în cur, delabraţi şi clamoroşi, incapabili de detaşarea unui trecut hidos care încă ne mai bântuie. După 20 de ani, românii se regăsesc (în oglinda istoriei) suferind de cea mai gravă boală a oricărui personaj: nedevenirea. Suntem cu toţii – după două decenii – rătăciţi în aceeaşi siberie a tranziţiei, decalaţi istoric, impotenţi politic, patinând în gol, paralizaţi civic şi puşi să alegem între aceleaşi eterne personaje vechi ( de acum 20 de ani) uzate, activiste, mandatare a unei eterne guvernări samavolnice unde alternativa o reprezintă răul substituit cu el-însuşi.
Oprescu, un PSD-ist hibrid care vrea să ne vândă iluzia independenţei. Geoană, un cadavru politic – paradigmă a unei stângi rudimentare, impotentă, oportunistă, purtătoare legitimă a virusului comunistoid. Băsescu: un soi de Richelieu criogenizat! Crin Antonescu: un Mazarin teleghidat de „abaţia liberală”…după 20 de ani de la revolta idealistă a unor muşchetari insurgenţi (tineri, naivi, idealişti) ne regăsim cumva în postura de prizonieri ai istoriei, vieţuind o emancipare social-politică de „rupţi în cur”, fie pasivi până la putrefacţie, fie „bătăioşi- ridicoli „, ridicând câte-o floretă a protestului într-o lume dură în care, vorba aia, inamicii ( parveniţi ) au inventat între timp dinamita şi tancurile demagogiei…hai ca m-am enervat!