Despre recentul scandal legat de iminenta publicare a volumului de memorii semnat Adrian Marino am aflat abia alaltăieri frunzărind blogosfera. Cum nimic nu e întâmplător, “descoperirea” a venit pe fondul unei lecturi ontopic, mai exact, în timp ce citeam, culmea, Al Treilea Discurs – Cultură, Ideologie şi Politică în România, un dialog purtat între Adrian Marino şi Sorin Antohi, cel din urmă, din păcate ( un scriitor valoros) colaborator al securităţii ( s-a autodenunţat in extremis în 2006) şi “autor” al unui doctorat fictiv, gafe care i-au mânjit iremediabil reputaţia. Discuţia în jurul proximului volum memorialistic semnat Adrian Marino ( cartea va apărea în martie, la polirom, sub titlul: “Viaţa unui om singur”) merită nuanţată mai amplu decât lapidarele consideraţiuni de faţă. Prin urmare, despre “polemica” avant la lettre lansată de scurtele fragmente publicate în EVZ – şi pe alte câteva bloguri – polemică care prefigurează ( sper) o dezbatere culturală ( exerciţiu terapeutic care lipseşte cu asupra de măsură din “dieta” plină de grăsimi a “intelighenţiei româneşti” ) – am de spus următoarele:
– Mă fascinează, înainte de toate, cu câtă imbeciloidă “detaşare” se trece peste naufragiul unor disidenţi autentici. Adrian Marino a făcut 8 ani de puşcărie. În 1957, timp de alţi şase ani, a fost deportat în Bărăgan. Încă doi ani de zile, după toate supliciile, i-a fost interzis dreptul de a publica. A debutat târziu, la 44 de ani, cu o carte despre Macedonski ( împărţind , simbolic, cu poetul rondelurilor, destinul ingrat al nerecunoaşterii)
- Inutil s-o mai spun: s-a simţit toată viaţa marginalizat, ignorat, vieţuind o “periferie culturală” pe care n-o merita . Dacă comunismul i-a amputat libertatea fizică, perioada troglodită a tranziţiei i-a mutilat libertatea spirituală. Un forumist povestea undeva, pe un blog, despre nevoia lui aproape organică de a se simţi parte dintr-un algoritm (universitar, academic) care să-i dea, înainte de toate, sentimentul comunicării. Nicio universitate din ţară nu s-a arătat interesată de serviciile sale deşi a fost cel mai tradus critic român din toate timpurile. (nedreptate care are – aproape – anvergura unei blasfemii).
- Adrian Marino nu a fost numai un disident anticomunist, ci şi un disident al isteriei francofone pe care o definea cât se poate de radical drept o “vasalitate culturală”.
- A mai fost, după cum se autoproclama- un neopaşoptist, un intelectual care credea mai mult în idei decât in idiosicransiile personale. Suferea cumplit din pricină că ideile nu se mai bucură de prestigiu şi că faptele, expresia ultimă a filosofiei, cum decreta Socrate, intră într-o zonă a mercantilismului de cea mai joasă speţă.
Evident, nu împărtăşesc întru-totul portretele ( unele hidoase) pe care le creionează în volum. Sunt acolo zugrăviţi în tuşe stridente, Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Eugen Simion,( mi-a plăcut mult replica lui elegantă) Mircea Dinescu ( terfelit ca o cocotă) Gabriel Liiceanu, Pleşu, Patapievici,. etc. Pe de altă parte, ader fără rest la revolta lui ideologică împotriva stazei mioritice şi la acea “trădare a intelectualilor” de care Benda pomenea în celebra sa lucrare. Aştept cu interes volumul.
-
Întâmplarea face să fi citit despre paradoxurile ascunse-n(auto)biografii chiar astăzi, pe blogul lui soirs, :
”Ce e amuzant în biografism e capcana extraordinar de comică pe care o întinde. Pe scurt, oamenilor li se sugerează că, citind o biografie, ar putea cumva înţelege cum de a scris tipul acela o operă genială. Ăsta e totdeauna subtextul simplu: viaţa explică cumva opera. Or, e o capcană totală. Dimpotrivă, nu există ceva mai ficţional decât viaţa, şi mai biografic, în sens profund, decât opera de ficţiune.(…)
Drumul în viaţă nu are nici o legătură cu adevăratul ‘inner self’ al unei persoane, cu ce numim sinele ei profund, care rămâne până la capăt o dimensiune absolut secretă. Viaţa nu explică nimic, dimpotrivă, e un soi de apologie a fleacului. Tot ce ni se pare cumpănire, alegere, deliberare atentă şi profundă, drum coerent – e un hăţiş absolut ridicol şi infinit de determinisme şi hazard, la fel ca în alcătuirea unui roman, când alegi ce să facă eroul în continuare, să ucidă sau să fie ucis, să-şi ia amantă sau să plece în Bahamas după fluturele de mătase.”
http://soirs.wordpress.com/
Sper să-ți facă, totuși, plăcere lectura cărții lui Marino.:)
Soirs ( enigmaticul ) are o eleganţă a gândirii ( şi a exprimării) încât, chiar şi atunci când nu eşti de acord cu el, nu poţi să nu-l admiri. Sigur că – până la urmă – totul poate fi susceptibil de “ficţiune” ( de reconstrucţie) – : )