După 20 de ani (sau povestea celor 22 de milioane de muşchetari “încremeniţi în proiect”)

În celebra sagă romanescă a lui Dumas, la distanţă de două decenii, adică fix după 20 de ani, muşchetarii îşi dau din nou întâlnire. Îi regăsim (ce-i drept !) ceva mai buhăiţi în obraji dar cu aceeaşi sete de casap, aventură, dreptate şi romanţă! Curgerea anilor a adus fiecărui fost muşchetar condiţia esenţială ( poate nu şi suficientă; dar cu siguranţă necesară) a oricărei aventuri autentice: bunăstarea materială. În fond, ăsta era şi idealul alchimiştilor ! ( nu să transforme pietrele în aur şi să trăiască o viaţă de bivoli îmbuibaţi, petrecăreţi şi superficiali, ci să se poată bucura, eliberaţi de constrângerile materiale, de aventura şi libertatea cunoaşterii) Athos este acum, după 20 de ani, un ilustru conte de La Frere, posesorul unei moşii, a unei rente viagere şi tatăl unui copil înfiat. Aramis nu mai rupe cururi cu aceeaşi fervoare ca în tinereţe deşi flirtează cu enoriaşe nefericite şi însetate de absolut de la altitudinea unui rang de abate. În plus, are şi o mănăstire ( proprietate personală). Porthos ( smardoiul) extrovertit şi dionisiac ( acest Tolea virtuos al renaşterii) are câteva castele şi asigură “protecţie” ( idealul imbecil al oricărei femei) unei galonate cre(ş)tine care l-a blagoslovit prin sfânta instituţie a căsniciei cu un rang nobil. Singurul neparvenit social e D’Artagnan: tânărul imberb şi idealist plecat de la coada vacii în căutarea gloriei eterne, a aventurii şi-a faptelor instituitoare de dreptate (între noi fie vorba: un marxist-luminos avant la lettre.) În definitiv, nici el nu o duce rău: are o soldă respectabilă şi se revendică de la rangul de locotenent de muşchetari. Cumva, şi-a săvârşit acel “restitutio in integrum” al tinereţii. Tot ce-i lipseşte sunt provocările. Iar ele – ca în orice “continuare” – vor veni !
Am făcut parelela asta ( inegală) cu romanul cult al oricărui adolescent care se respectă, pentru a face joncţiunea cu un timp psihologic intim legat de destinul românilor: după 20 de ani...
Un Dumas-mioritic ar spune că, la capătul a două decenii de libertate şi democraţie, am rămas cu toţii un soi de muşchetari imaturi, rupţi în cur, delabraţi şi clamoroşi, incapabili de detaşarea unui trecut hidos care încă ne mai bântuie. După 20 de ani, românii se regăsesc (în oglinda istoriei) suferind de cea mai gravă boală a oricărui personaj: nedevenirea. Suntem cu toţii – după două decenii – rătăciţi în aceeaşi siberie a tranziţiei, decalaţi istoric, impotenţi politic, patinând în gol, paralizaţi civic şi puşi să alegem între aceleaşi eterne personaje vechi ( de acum 20 de ani) uzate, activiste, mandatare a unei eterne guvernări samavolnice unde alternativa o reprezintă răul substituit cu el-însuşi.
Oprescu, un PSD-ist hibrid care vrea să ne vândă iluzia independenţei. Geoană, un cadavru politic – paradigmă a unei stângi rudimentare, impotentă, oportunistă, purtătoare legitimă a virusului comunistoid. Băsescu: un soi de Richelieu criogenizat! Crin Antonescu: un Mazarin teleghidat de “abaţia liberală”…după 20 de ani de la revolta idealistă a unor muşchetari insurgenţi (tineri, naivi, idealişti) ne regăsim cumva în postura de prizonieri ai istoriei, vieţuind o emancipare social-politică de “rupţi în cur”, fie pasivi până la putrefacţie, fie “bătăioşi- ridicoli “, ridicând câte-o floretă a protestului într-o lume dură în care, vorba aia, inamicii ( parveniţi ) au inventat între timp dinamita şi tancurile demagogiei…hai ca m-am enervat!